vineri, 1 mai 2015

"Lorelei", de Ionel Teodoreanu

Ioan-Hipolit („Ionel”) Teodoreanu s-a născut pe 6 ian. 1897, în Iași și a decedat pe 3 feb. 1954, în București. Cu toate că a studiat Dreptul și a practicat avocatura, și-a urmat vocația de scriitor și a devenit unul dintre cei mai îndrăgiți romancieri din perioada interbelică. A fost căsătorit cu scriitoarea Ștefana Lupașcu (Ștefana Velisar Teodoreanu sub pseudonimul literar) și au avut 2 băieți, gemeni. Activitatea sa literară s-a remarcat în special prin temele copilăriei și adolescenței, dintre acestea evidențiindu-se ciclul de mare succes La Medeleni și romanul Lorelei.



*****
Titlul: Lorelei
 Autor:  Ionel Teodoreanu
Editura: Minerva
Categoria: Literatură română, Literatură clasică, roman de dragoste, roman dramă
Anul apariției originalului: 1935
Anul apariţiei ediției prezente: 1971
Numărul de pagini: 314
*****


Lorelei este o carte este plină de esențe și mi-a atins sufletul în multe feluri; va rămâne mereu specială pentru mine, mai ales că am citit-o prima dată pe la 17 ani. De fapt, este prima carte care mi-a deschis pasiunea pentru lectură. Cu ea a început totul...

Sursă foto

Cum am perceput eu Lorelei: o consider mai mult decât o poveste de dragoste cu final tragic (citind diverse impresii, am văzut că multă lume s-a declarat nemulțumită de acest gen de final) și trădarea prieteniei. Este asemeni unei opere de artă în care artistul a vrut să îi conserve esența unică, să o facă să dăinuie în timp, bântuind gândurile celor care îi cad în vraja cuvintelor. Având în vedere că legenda care a inspirat numele de scriitoare al lui Luli este una cu substrat dramatic și care parcă se relevă pe măsură ce avansăm cu cititul, un final vesel ar fi fost ca nuca-n perete.

Sursă foto
Deși la început Luli are o fire băiețească, pe măsură ce crește, se transformă într-o domnișoară plină de feminitate, cu sufletul încărcat de esență lirică, iar mai apoi descoperă dragostea și neliniștile, dorința confirmării sentimentelor reciproce (tipice oricărei adolescente). Într-un fel, zbuciumul firii ei nu mai este manifestat în exterior ca în copilărie, ci se mută pe hârtie, în rândurile care tulbură sufletele celor care rezonează cu ea. Lorelei farmecă prin felul de a scrie, la fel cum cea din legendă vrăjea prin cântec.

Sursă foto
Prima care îi cade victimă este Gabriela, ce devine acaparată într-atât încât se îndrăgostește și ea de Catul Bogdan, care la rândul lui ajunge subjugat de forța misterioasă a gândurilor către fata care îi scria cu dragoste intensă și deznădejde. Luli devine și ea victima propriului joc cu alter-ego-ul ei, Lorelei. Ador metaforele lui Teodoreanu și stilul său unic, care pare a lăsa în urmă parfumurile verii impregnate în pagini.

Lorelei are un farmec aparte, mai ales că cea care l-a inspirat parțial pe Teodoreanu în schițarea poveștii (în afară de legendă) a fost chiar femeia care i-a devenit soție.

*****
Câteva fragmente:
* „Un zîmbet de-al lui Luli întîlni iar ochii negri. Profilul era sever, ca de pisc pe subt care curge o apă repede, c-o umbră de vultur.
Numai două capete cutezau să înfrunte arșița de iunie la ferestrele trenului. Aproape vecine. În același soare aprig, în același vînt fierbinte, în aceeași intensitate rotundă ca tăcerea de subt bolta aceluiași craniu.
Luli întâlni un zâmbet și-i acceptă intimitatea. Era un zâmbet exterior trenului: venea din soare și din vînt, fără gând, fără vorbe, fără scop – pur.” (pag. 39)

* „Totul ne desparte pe tine și pe mine: distanța, oamenii, viața și poate și destinul. Ți-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoțită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntand-o, s-a lasat înfășurată într-un sac ordinar și dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-și închipuie că într-un țol purtat pe umeri, regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.


Sursă foto

Iată ce-ți aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de zambetul tău, deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rîndunelele ei, fiindcă mă înfășor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicaieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige și nu știe unde. Sunt între cele patru zări: răspîntia lor.

Sursă foto

Cu zece ani în urmă ți-aș fi spus „Cu-cu”. Dar sufletul meu și-a pierdut glasul copilăriei. Știi să asculți? Auzi vîntul la fereastră? Auzi păsările care pleacă și se întorc, ducînd și aducînd primavara? Știi ce-i nostalgia? Privești uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo și într-acolo; o apropiere și o îndepărtare în preajma ta.
Gîndește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund.
L.” (pag.242)

* "Dăcă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi, ca să ajung pînă la tine, aș fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfîșiate, dîndu-ți ultima ei picătură.
De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi, ca să ajung pînă la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducandu-ți-o să-i închizi ochii.
Dar la poarta casei tale veghează dragostea; și mi-am retras pașii ca la ieșirea cu icoană din biserică.
Cînt răgușit pe subt ferestrele casei tale, cum cîntă copiii italieni pe străzile orașelor noastre, în mizeria frumuseții lor cu ochi mediteranieni.
Cînt cu mîna întinsă subt cer, ca odinioară cei neîmpăcați la răspîntii de drum: Ascultați, voi toți, bucuria și durerea mea.
Lorelei" (pag. 255-256)
* „Rămas-bun.
Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cîntec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână și am rămas cu mîna întinsă ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufișul Paiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi ce-au încununat odată fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primăvară și s-a țesut în zare brîul frînt de mătasă al curcubeului. Cu el îmi incing mijlocul și mă duc.
Lorelei" (pag. 261)